Cred în puterea cuvintelor. Unele sunt tămăduitoare ca mângâierea unei mame, altele te biciuiesc, te înrăiesc, te lovesc ca un bumerang. Frustrările, neîmplinirile, loviturile vieţii versus împlinirile, bucuriile şi fericirea sunt oare la originea lor, sau altceva? Îmi voi putea răspunde vreodată?

Cred în sinceritate. E respectul pentru mine însumi şi pentru celălalt. Aş parafraza titlul unei celebre cărţi spunând <<Sunt sincer, deci trăiesc>>. Câte scenarii, câtă intensitate, câtă neîmplinire poate cuprinde un biet suflet care duce această povară – povara nesincerităţii… În ce realitate trăieşti, cine eşti? Mai ştii oare sau eşti de mult pierdut? Ce vezi când te uiţi în oglindă? Te amăgeşti că ştii doar tu… Dar… E un dar care te răscoleşte, care se războieşte cu tine, care nu-ţi dă pace. Merită, oare?

Cred în iertare. Cine sunt eu să-i judec pe ceilalţi? N-am niciun drept. Mă cuprinde uneori ca o reptilă şi mă trezesc făcând asta. Mi-e ruşine atunci. Ruşine de mine… Fiecare evoluăm într-un fel, ne educăm, ne cizelăm şi devenim, poate, mai înţelepţi. Pe unii educaţia ne desăvârşeşte, pe alţii ne pierde… Nu poţi şti niciodată cine e celălalt – cum ai putea să-l judeci?

Cred în oameni. Afirm în permanenţă că nu, eu nu cred în oameni, dar o fac de fapt cu vârf şi îndesat. Mă apăr sugestionându-mă în acest sens, dar de fapt îmi doresc să fiu pregătit – pregătit de trădare. Mi-ar fi mai uşor, poate, aş putea să mă amăgesc spunându-mi că da, nimic nou sub soare – era de aşteptat, nu-i aşa? Dar sufăr şi mă simt neîmplinit când se întâmplă…

Cred că fiecare trebuie să facă ce vrea/ce simte/ce e bine pentru el. Dar cât aş pătimi, cât m-aş sacrifica dacă ar crede în mine, în ideile/viziunea/prietenia mea. Mulţi cred; puţini merg pe drumul lor. Mă împlineşte fiecare…