Revista romana de jurisprudența nr. 2/2024– Limitele exercitarii dreptului de proprietate privata

Autor:

Tematica acestui numar poate incita la întrebari care depașesc sfera imediata a dreptului de proprietate. Protejat și garantat nu numai de reglementarile interne, ci și de cele internaționale, dreptul de proprietate trece dincolo de valențele sale private atingând natura sa publica. Elementul principal care diferențiaza cele doua fațete – dincolo de multe altele, desigur – este titularul dreptului. Pornind de la aceasta trasatura, vom încerca sa abordam un subiect care nu numai ca surprinde calificarea limitelor dreptului de proprietate dintr-o perspectiva diferita, ce trece de granițele naționale, dar face și o trecere spre tematica urmatorului numar al revistei sub auspiciile careia este publicat.

Dintre drepturile cu conținut patrimonial, dreptul de proprietate este cel mai protejat de instrumentele normative naționale și internaționale. Proprietatea trebuie privita atât la nivel individual, cât și la nivel statal, vizând suveranitatea statelor asupra anumitor teritorii. Un subiect dezbatut în ultima perioada este cel al Antarcticii, continentul înghețat din sudul extrem al planetei, mult timp privit a fi dincolo de limitele umane. Însa, odata cu avansul tehnologic și creșterea nevoii de resurse naturale, Antarctica a devenit un subiect de interes internațional intens, aducând în discuție problema drepturilor de proprietate: este acest continent tarâmul nimanui sau tarâmul tuturor? Se poate vorbi la acest moment despre teritorii care nu aparțin nimanui?

În 1959, semnarea Tratatului Antarcticii a marcat un moment de cotitura în istoria explorarii continentului înghețat al emisferei sudice. Tratatul, semnat inițial de 12 țari și ulterior de 54, stipuleaza ca teritoriul Antarcticii va fi utilizat exclusiv pentru scopuri pașnice și științifice, interzicând orice activitați militare și revendicari teritoriale. Acest acord, unic în istoria dreptului internațional, a transformat Antarctica într-un teritoriu comun, dedicat cooperarii științifice și protecției mediului. Iata, așadar, ca un act internațional stabilește un drept de a utiliza un teritoriu fara ca acest drept sa fie dublat de un drept de nuda proprietate asupra lui.

Cu toate acestea, realitatea este mai complexa, atât faptic, cât și juridic. În primul rând, Tratatul este semnat doar de o parte a statelor suverane[1], în principal cele care, la momentul întocmirii, ridicasera pretenții asupra teritoriului. În al doilea rând, respectivele pretenții inițiale nu au fost eliminate, statele nerenunțând la drepturile de suveranitate invocate anterior, ci au stabilit doar o suspendare a efectelor acestora. De altfel, art. IV pct. 1 al actului internațional statueaza clar efectele suspensive, implicând, prin modalitatea de formulare, evidenta menținere a tuturor revendicarilor existente[2].

Consecințele juridice ale semnarii Tratatului Antarcticii sunt cel mai bine rezumate în cuprinsul art. IV pct. 2 al acestuia, potrivit caruia „niciun act și nicio activitate care ar interveni pe durata prezentului tratat nu va constitui un temei care sa permita afirmarea, susținerea sau contestarea unei revendicari de suveranitate teritoriala în Antarctica, nici sa creeze drepturi suverane în aceasta regiune. Nicio noua revendicare și nicio extindere a unei revendicari de suveranitate teritoriala afirmata anterior nu vor trebui sa fie prezentate pe durata prezentului tratat”.

Prevederile actului „îngheața” de fapt orice pretenții afirmate de state pâna la un moment ulterior. Dar aceasta nu înseamna ca starea de drept convenita illo tempore va ramâne neschimbata, cu atât mai mult cu cât de la semnarea Tratatului a trecut un numar însemnat de ani.

Antarctica a devenit, în același timp, teritoriul tuturor și teritoriul nimanui, o regiune unde niciun stat nu deține, cu adevarat, suveranitatea. Pentru moment! Acest statu quo apare a fi, însa, esențial nu numai din perspectiva geopolitica, dar și științifica.

Poate timpul a estompat motivațiile statelor semnatare, în contextul schimbarilor climatice și al descoperirilor științifice privind resursele naturale, cum ar fi petrolul și mineralele rare. Aceasta lipsa de suveranitate teritoriala clar definita se poate dovedi a fi punctul de pornire al unor viitoare conflicte. Viziunea utopica a utilizarii egalitare a unui teritoriu de catre toate statele este actualmente amenințata de ambițiile economice și geopolitice ale unor state. Resursele neexploatate ale Antarcticii, combinate cu evoluțiile tehnologice care fac accesul la acestea din ce în ce mai fezabil, risca sa transforme acest tarâm comun într-un nou teatru de competiție internaționala.

Iata, așadar, ca limitarea prin instrumente internaționale a „exprimarii” dreptului de proprietate – tradus, desigur, prin dreptul suveran al statelor care reclama supremație asupra teritoriului – a fost posibila, însa ramâne supusa dezbaterii daca aceasta înțelegere între state reprezinta, în deplinatatea cuvântului, o suspendare a exprimarii oricarui drept real asupra teritoriului. Problema esențiala, însa, la acest moment nu este aceea a drepturilor individuale exprimate, cât a forței instrumentului internațional și a suficienței mecanismelor de interpretare în cazul în care va fi negata.